„Deși sănătatea ocupațională este formal reglementată la noi în țară, în practică ea este tratată mai degrabă ca o obligație administrativă decât ca un pilon al sănătății publice și al performanței economice. România continuă să înregistreze niveluri ridicate de stres ocupațional, o incidență crescută a bolilor cronice în populația activă, precum și utilizare excesivă a serviciilor spitalicești pentru afecțiuni care ar putea fi prevenite sau gestionate mai devreme. În acest context, munca nu este doar un determinant economic, ci un determinant major al sănătății populației, insuficient recunoscut ca atare până acum. Astfel, provocările legate de sănătate ale României nu sunt generate doar de limitele sistemului medical, ci de modul în care sunt organizate munca și realizată educația în raport cu sănătatea”, remarcă rectorul Universității de Vest din Timișoara (UVT), prof.univ.dr. Marilen Gabriel Pirtea, în baza concluziilor avansate în raportul OECD – Health System Review: Romania 2025 despre sistemul de sănătate al României (publicat în decembrie 2025), care evidențiază o problemă ce rămâne adesea marginală în politicile publice, și anume legătura directă dintre muncă, sănătate și productivitate.
Rectorul UVT interpretează importanța concluziilor acestui raport cu privire la relația dintre sănătate și educație în România: „Raportul OECD arată că o parte semnificativă a poverii asupra sistemului de sănătate provine din stres ocupațional, prevenție tardivă și expunere prelungită la riscuri psihosociale. În acest context, sănătatea la locul de muncă și rolul educației în prevenție devin factori centrali ai politicilor publice, nu teme secundare.”
„Forța de muncă din România se confruntă cu o combinație riscantă dintre un volum mare de muncă, un control scăzut asupra modului de lucru, respectiv o autonomie redusă, dar și un leadership slab orientat spre oameni, în multe organizații. Această combinație de cauze favorizează apariția afecțiunilor cardiovasculare, a tulburări de sănătate mintală (anxietate, depresie, burnout), dar și a absenteismului și a prezentismului (ce presupune prezență fizică fără capacitate reală de muncă). Problema este că aceste efecte ajung să fie „tratate” târziu în spitale, în loc să fie prevenite în organizații. Sistemul de sănătate românesc ajunge astfel să gestioneze consecințele unui design deficitar al muncii, nu doar boala propriu-zisă”, observă rectorul UVT.
„Sănătatea ocupațională nu mai poate rămâne limitată la controale medicale periodice formale, la evaluări de risc făcute pe hârtie sau la intervenții reactive, implementate după apariția problemelor de sănătate, ceea ce implică costuri mai mari. Se distinge tot mai clar necesitatea unei abordări integrate, care să includă în primul rând prevenția stresului și depistarea timpurie a riscurilor psihosociale. Apoi, este necesară implementarea unor intervenții timpurii la nivel de organizație, ce implică un rol activ al angajatorilor în menținerea sănătății forței de muncă. Această paradigmă proactivă aduce o schimbare majoră pentru România, unde sănătatea la locul de muncă a fost istoric asociată doar cu „siguranța fizică”, nu cu bunăstarea psihologică și sustenabilitatea profesională”, adaugă profesorul universitar Marilen Gabriel Pirtea.
„Instituțional, putem activa învățarea pe tot parcursul vieții prin înființarea unor mecanisme inter-ministeriale de coordonare (Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Economiei și Digitalizării), prin crearea de parteneriate între universități, angajatori și autorități locale, odată cu dezvoltarea de ecosisteme regionale de competențe, în care universitățile trebuie să devină hub-uri regionale de dezvoltare”, afirmă rectorul Universității de Vest din Timișoara, Marilen Gabriel Pirtea.
„Rolul educației este semnificativ reformat, prin filtrul acestor noi concluzii. Sistemul educațional are un rol critic în formarea relației viitorilor angajați cu munca, în normalizarea ideii de echilibru, autonomie și sănătate mintală, ca repere generale ale calității vieții, precum și în dezvoltarea competențelor de autoreglare, gestionare a stresului și reflecție critică asupra muncii. Fără aceste competențe, absolvenții intră pe piața muncii vulnerabili la suprasolicitare și epuizare profesională”, subliniază rectorul UVT.
„Politicile de sănătate trebuie corelate cu educația în prevenție. Pentru învățământ, aceasta presupune integrarea temelor de sănătate la locul de muncă, bunăstarea și riscurile psihosociale în curriculum, nu doar în formare profesională târzie. De asemenea, abordarea interdisciplinară bazată pe educație, psihologie, economie, sănătate publică aduce valoare adăugată acestor politici publice. Universitățile, în special, au un rol-cheie în pregătirea viitorilor manageri, profesori, specialiști HR, chiar decidenți publici care să înțeleagă legătura dintre organizarea muncii și sănătate. În educație, nevoia de a genera capacitate instituțională adecvată, nu doar politici, se traduce prin formarea profesorilor în recunoașterea simptomelor de stres și a riscurilor psihosociale, dezvoltarea competențelor de leadership orientat spre sănătate la directori și inspectori, precum și înțelegerea impactului deciziilor organizaționale asupra sănătății colective. Profesorii și liderii educaționali sunt multiplicatori de cultură: ceea ce învață ei va influența generații de viitori angajați”, conchide rectorul UVT.
Marilen Pirtea mai adaugă: „Sănătatea populației active nu poate fi reparată doar în spitale. Ea se construiește prin modul în care muncim, respectiv prin modul în care suntem educați să muncim, precum și prin valorile transmise de școală și universitate. Pentru România, investiția în sănătatea la locul de muncă și în educația pentru sănătate nu sunt politici separate, ci două fațete ale aceleiași strategii de dezvoltare. Fără această legătură, costurile – umane, sociale și economice – vor continua să crească, iar sistemul de sănătate va rămâne suprasolicitat de probleme care ar fi putut fi prevenite mult mai devreme.”
